Cel putin pana imi voi mai reveni pe plan personal, probabil ca voi scrie mai rar in acest blog, iar apoi experienta mea va fi puternic marcata de clipele de cosmar pe care mi le-a provocat o alta reminiscenta a comunismului in Romania: taranii.
Tarani atrasi de mirajul orasului, care nu vor ramane decat niste dizlocati, niste handicapati si niste inadaptabili, niste oameni incapabili sa judece cu capul pe umeri, lipsiti de incredere in cei din jurul lor, lipsiti de incredere in propriii lor copii, lipsiti de incredere in bune sau rele, prapastiosi pana la Dumnezeu si suspiciosi din cale afara.
Oameni care raman singuri si, in incercarea disperata de a se salva din singuratate, incearca sa distruga familii. Si uneori reusesc, pentru ca aschia nu sare departe de trunchi, pentru ca asa si-au crescut copiii, astfel incat sa detina controlul lor pana la moarte.
Oameni lipsiti de scrupule care sunt in stare sa distruga familia propriului lor copil pentru a-si vedea implinite suspiciunile. Oameni care nu mai fac diferenta intre adevar si minciuna. Nu au luat drogurile, dar mii de fantasme le-au nenorocit mintile. Sa ne fie mila de ei, sunt niste handicapati.
Sa-i lasam in pace pentru ca oricum nu ii vom putea schimba. Ei sunt de neclintit in prostia lor. Nu 20, ci 100 de ani daca atata vor trai. Orgoliu prostesc si ambitii desarte. Atata ii duce capul.
Vorbesc din nou in van. Ei n-o sa recunoasca niciodata. Nici macar nu vor incerca sa se schimbe pentru ca se cred perfecti. Si sunt perfecti. Sunt perfecta intruchipare a prostiei.
Si sunt mai multi decat ne putem inchipui.